Oare cum ajunge o persoana sa fie responsabila? Cum este posibil sa crestem copii iresponsabili?
Este de ajuns sa auziti in jur : ,,Copilul meu trebuie sa duca o viata mai buna decat am avut eu si de asta ma straduiesc sa ii ofer totul". In practica, ,,o viata mai buna" inseamna ca parintele nu stabileste nici un fel de responsabilitati pentru copil. Ii ofera tot ce i-a lipsit lui in copilarie fara sa aiba vreun plan de recompensare, fara sa tina cont de nevoile personale ale copilui. Acest gen de parinte va aduna toate jucariile si lucrurile imprastiate, va prepara cateva feluri de mancare pentru ca nu se hotaraste copilul ce sa manance, va oferi servicii chiar daca nu e solicitat, nu va accepta cererile copilului de a participa la treburile casei, etc.
Daca un copil se obisnuieste ca altcineva sa-i rezolve toate problemele nu va avea cum sa se dezvolte ca adult responsabil si nu va avea niciodata respect pentru timpul celorlalti. Chiar si copiii foarte mici invata repede sa aseze jucariile intr-o cutie sau sa duca obiectele de imbracaminte la locul lor. Sunt dornici sa faca aceste lucruri daca sunt lasati sau daca sunt motivati sa o faca.
Cel mai important aspect in stimularea simtului responsabilitatii este oferirea posibilitatii de alege: ,,vrei sa mananci mar sau banana?", ,,vrei sa strangi jucariile sau sa pui vasele in chiuveta?", etc. Copilul alege avand varinte la dispozitie; este sigur de alegerea lui si nu va avea impresia ca i s-a impus ceva.
Folosirea scuzelor atunci cand greseste este un alt mod de asumare a responsabilitatii pentru faptele comise. De asemenea, consecintele unor comportamente nedorite trebuie sa fie clar stabilite de catre parinti.
Este foarte important ca parintii sa manifeste multumire si mandrie pentru fiecare dovada de responsabilitate din partea copilului.
Simtul responsabilitatii se dezvolta de la varste foarte mici, contrar opiniei ca: ,, nu trebuie sa faca nimic acum, cat este langa mine...o sa invete el cum sunt greutatile...."
Consecintele neasumarii responsabilitatii nu vor intarzia sa apara si, bineinteles,va aparea si intrebarea parintilor: ,,Eu cu ce am gresit? I-am asigurat totul, am muncit zi si noapte ca sa nu-i lipseasca nimic... si acum de ce se poarta asa cu mine...?"etc.
In concluzie:,, Cine este responsabil pentru existenta responsabilitatii?"
marți, 27 octombrie 2009
marți, 13 octombrie 2009
Copilul meu minte,ce ma fac?
Parintii se ingrijoreaza cand isi dau seama ca un copil a mintit de mai multe ori, si pe buna dreptate. Necorectata, minciuna poate deveni un obicei cu consecinte pe termen lung. In cazul copiilor mai mici este nevoie de timp pentru ca ei sa inteleaga diferenta dintre fantezie si realitate. In jurul varstei de patru ani incep sa inventeze intamplari inspirate de povestile care i se spun, sau de desenele animate urmarite. Motivele pentru care ,,minte" la aceasta varsta sunt total diferite de motivele pentru care minte un adult. Ar fi indicat ca parintii sa ofere explicatii copiilor de fiecare data cand e cazul accentuand faptul ca minciuna are legatura cu pierderea increderii si respectului din partea celorlalti.
Exista cateva povesti cu aceasta tema care pot fi spuse copiilor mai mici, si discutate ulterior, ca de ex:,,Petrica si lupul".
Daca obiceiul de a transforma realitatea persista si la copiii mai mari, chiar la adolescenti, atunci este necesara explorarea posibilelor cauze: De ce ii convine mai mult sa minta? Ce avantaje are daca minte? In ce situatii a trebuit sa minta pentru a fi apreciat de ceilalti?
Problema obiceiului de a minti trebuie tratata cat mai delicat posibil. Pentru un parinte este foarte dificil sa ceara adevarul si numai adevarul de la copil , daca el insusi nu a fost un exemplu de sinceritate...(dar si asta se poate corecta).
Uneori minciuna poate deveni pentru copil/adolescent o modalitate de a-si ,,pedepsi" parintii pentru ca, la randul lui, a fost mintit, sau pentru ca in familie exista conflicte vechi, nerezolvate, nediscutate. Ideal ar fi ca aceste probleme sa fie explorate intr-un cadru de interventie specializat, cu ajutorul metodelor practicate in terapia de familie. Simpla interdictie din partea parintilor:,,Pe mine sa nu ma minti!" nu rezolva nimic, dupa cum se poate si constata.
Primul impuls este acela de a pedepsi copilul pentru minciuna fara a lua in considerare posibilele cauze: poate stilul parental este nepotrivit, poate copilul nu are parte de suficienta atentie, poate teama de dezaprobare este foarte puternica, poate relatiile familiale sunt tensionate, etc.
Schimbarea comportamentului ingrijorator al copiilor este posibila daca exista implicare si interes din partea intregii familii.
Exista cateva povesti cu aceasta tema care pot fi spuse copiilor mai mici, si discutate ulterior, ca de ex:,,Petrica si lupul".
Daca obiceiul de a transforma realitatea persista si la copiii mai mari, chiar la adolescenti, atunci este necesara explorarea posibilelor cauze: De ce ii convine mai mult sa minta? Ce avantaje are daca minte? In ce situatii a trebuit sa minta pentru a fi apreciat de ceilalti?
Problema obiceiului de a minti trebuie tratata cat mai delicat posibil. Pentru un parinte este foarte dificil sa ceara adevarul si numai adevarul de la copil , daca el insusi nu a fost un exemplu de sinceritate...(dar si asta se poate corecta).
Uneori minciuna poate deveni pentru copil/adolescent o modalitate de a-si ,,pedepsi" parintii pentru ca, la randul lui, a fost mintit, sau pentru ca in familie exista conflicte vechi, nerezolvate, nediscutate. Ideal ar fi ca aceste probleme sa fie explorate intr-un cadru de interventie specializat, cu ajutorul metodelor practicate in terapia de familie. Simpla interdictie din partea parintilor:,,Pe mine sa nu ma minti!" nu rezolva nimic, dupa cum se poate si constata.
Primul impuls este acela de a pedepsi copilul pentru minciuna fara a lua in considerare posibilele cauze: poate stilul parental este nepotrivit, poate copilul nu are parte de suficienta atentie, poate teama de dezaprobare este foarte puternica, poate relatiile familiale sunt tensionate, etc.
Schimbarea comportamentului ingrijorator al copiilor este posibila daca exista implicare si interes din partea intregii familii.
joi, 8 octombrie 2009
Enurezisul la copii
Enurezisul sau pierderea involuntara de urina poate aparea la copii de peste 2-3 ani persistand uneori pana la adolescenta. Acest simptom este un motiv de suparare, furie si frustrare atat pentru parinti cat si pentru copil. De cele mai multe ori parintii considera ca este o problema de vointa si pretind copilului sa se controleze acuzandu-l ca ,,nu vrea" sa evite udarea patului pe timpul noptii. Asta se intampla in cazul in care parintii au exclus deja o cauza organica a enurezisului, adica nu exista nici o afectiune renala, nici o malformatie a aparatului urinar, etc.
Ce explicatie mai ramane?
Pentru a evita momentele de tensiune, care pot intari simptomul, trebuie luata in considerare si viata emotionala a copilului: Ce fel de copil este? Cum se manifesta in general? Cum face fata schimbarilor si obstacolelor? Prin ce fel de evenimente a trebuit sa treaca in ultima vreme? Vorbeste vreodata despre ceea ce il supara sau il ingrijoreaza? etc.
Este posibil ca enurezisul sa fie o modalitate de a atrage atentia inconstient asupra faptului ca trece printr-o situatie tensionata pe care nu o poate tolera sau nu o poate controla. Si pentru ca nu este constient, si nici nu isi poate exprima verbal trairile, are nevoie de interventie psihologica specifica.
Daca nu este inteles si tolerat de cei din jur este posibil ca manifestarile sa devina complexe ajungand sa se transforme intr-o persoana timida, nesigura, anxioasa.
Cu ajutorul masurilor educationale si psihologice potrivite, enurezisul se remite treptat, atat timp cat nu exista o cauza organica. Este necesara colaborarea familiei pentru a identifica si elimina sursele posibile de stres si pentru a gasi modalitatile optime de a relationa cu copilul.
Ce explicatie mai ramane?
Pentru a evita momentele de tensiune, care pot intari simptomul, trebuie luata in considerare si viata emotionala a copilului: Ce fel de copil este? Cum se manifesta in general? Cum face fata schimbarilor si obstacolelor? Prin ce fel de evenimente a trebuit sa treaca in ultima vreme? Vorbeste vreodata despre ceea ce il supara sau il ingrijoreaza? etc.
Este posibil ca enurezisul sa fie o modalitate de a atrage atentia inconstient asupra faptului ca trece printr-o situatie tensionata pe care nu o poate tolera sau nu o poate controla. Si pentru ca nu este constient, si nici nu isi poate exprima verbal trairile, are nevoie de interventie psihologica specifica.
Daca nu este inteles si tolerat de cei din jur este posibil ca manifestarile sa devina complexe ajungand sa se transforme intr-o persoana timida, nesigura, anxioasa.
Cu ajutorul masurilor educationale si psihologice potrivite, enurezisul se remite treptat, atat timp cat nu exista o cauza organica. Este necesara colaborarea familiei pentru a identifica si elimina sursele posibile de stres si pentru a gasi modalitatile optime de a relationa cu copilul.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)